valsez acesta e un răsărit aceasta e mâna mea stângă fruntea nu știu pe unde e
ia hainele de la uscat zâmbeşte o nouă zi o dimineaţă ca nicio alta versurile mele plictisitoare despre shakespeare surprinzător
mă ridic ajung la fereastră câţiva îngeri îmi promit o pereche de aripi nu-şi pot imagina cum se face că ţi le-am dat ţie pesemne iubirea lor nu seamănă cu a noastră (le spun) nu e nevoie las fereastra întredeschisă
dispar după alte câteva secunde te întorci din bucătărie mă fixezi râzând încă o dată iar au fost? iar. vor înţelege de data asta
Îngerii, îngerilor Din iubirea zămislită-n tăcere, dusă pâna la picioarele lor, cresc aripi, frânte mai apoi în fiecare zi, de el, de ea, apoi chiar de noi înşine.
Cine să ne mai înţeleagă? Îngerii vin şi pleacă, precum vrem noi. -Ştii, nu se plictisesc vreodată, de tine, de mine, parcă acesta ar fi jobul lor.
Ne muncim noi de cum să-i fixăm în tăcere, de parcă am fi îngerii lor! Cine să ne mai înţeleagă refuzul? Poate îngerii, îngerilor...
Din iubirea zămislită-n tăcere,
dusă pâna la picioarele lor,
cresc aripi, frânte mai apoi în fiecare zi,
de el, de ea, apoi chiar de noi înşine.
Cine să ne mai înţeleagă?
Îngerii vin şi pleacă, precum vrem noi.
-Ştii, nu se plictisesc vreodată, de tine,
de mine, parcă acesta ar fi jobul lor.
Ne muncim noi de cum să-i fixăm în tăcere,
de parcă am fi îngerii lor!
Cine să ne mai înţeleagă refuzul?
Poate îngerii, îngerilor...