Soni - Andrei Ruse

[…]

eram în cimitirul morţilor de cancer. nu-mi spusese nimeni despre el, nu fusese nicio introducere. l-am recunoscut, trecusem pe acolo de o mie de ori.
în vis, în acea simulaţie artificială şi limitată a unei realităţi absurde, te întâlneşti de fapt cu gândurile tale. gândurile care apar sub forme pe care ai impresia că nu le-ai văzut niciodată şi în acelaşi timp le ştii foarte bine. simplele tale fantezii sexuale sau fobiile pe care le-ai ascuns cu grijă, nu ştii niciodată ce poţi întâlni. creierul e pe shuffle.
am început să merg pe aleea centrală. nu era mai lată de doi metri. asfaltul era ros şi plin de intestine uscate. mi-era frică.
din pamânt se auzeau gemete şi ronţăituri. ca şi cum cineva plescăia. ca şi cum cineva se juca cu un zgârci. se mai auzeau şi sorbituri, ştiam că le sug creierele, pur şi simplu ştiam. creierul este un deliciu pentru viermi. dacă nu mă crezi întreabă-i.
în faţa mea, un tip. din spate semănă cu toate persoanele pe care le cunoscusem vreodată. trebuia să ţin pasul cu el şi să păstrez în acelaşi timp o distanţă cât de cât rezonabilă.
am realizat sau am vrut să realizez că era seară. aproape de înnoptare. crucile mormintelor tremurau. era răcoare. puţină ceaţă. pământul fierbea. ieşeau aburi portocalii. o spumă ciudată se aduna pe marginile mormintelor. ceva groaznic trebuia să se întâmple dedesubt.
tipul s-a întors brusc spre mine.
tremuram. se oprise în dreptul unei cruci pe care era trecut numele meu.
m-am apropiat. o adâncitură de vreo trei-patru metri, jos aşteptau nişte viermi imenşi. grohăiau. erau ca nişte capete de anaconda. erau umezi şi păreau lipicioşi. nu aveau ochi. din gură le curgeau bale galbene, un fel de zeamă de ouă. puţea.
tipul zâmbea.
- nu sunt dumnezeu, ştiu că asta vrei să mă întrebi.
evident că asta vroiam să-l întreb.
se făcuse beznă.
- eu sunt cancerul de stomac, soni.
apoi nişte tipi burtoşi au apărut de niciunde. au început să râdă. nu i-am numărat, erau mulţi. ştiam că fiecare dintre ei este un anume tip de cancer şi are propria lui bucată din acel cimitir.
fiecare avea două chestii care semănau cu nişte câini. asta pentru că aveau patru picioare şi colţi. colţi uriaşi, printre care curgeau bale. semănau cu nişte dragoni de komodo. mergeau înaintea fiecărui cancer pentru a cerceta zona. erau gardieni.
kylie minogue a trecut pe lângă noi. îşi ţinea sânii bolnavi pe o tavă. pe ţâţe erau strânşi viermi mici, aproape transparenţi, care sugeau din carne. se umpleau uşor uşor cu un fel de smântână acrită. superstarul a dispărut repede, spre ieşirea din cimitir. scăase.
din mormântul de lângă mine a ieşit o mână. am ţipat. aveam impresia că o să mă prindă şi că o să mă tragă după ea. era doar o mână încordată, murdară. încerca cu disperare să se prindă de ceva. să iasă. când am înţeles asta, am prins-o. bărbaţii se uitau la mine şi râdeau. din mormânt se auzeau ţipete îngrozitoare.
am închis ochii şi am tras mâna. era incredibil de grea. ca şi cum ar fi fost prinsă în rădăcini. în faţa mea a ieşit o fetiţă. n-avea mai mult de 14-15 ani. era terifiată. zbiera într-una. nici nu puteai spune că e o fiinţă umană, la cât de încordati îi erau muşchii feţei.
am reuşit să o trag până pe alee. era mâncată până la abdomen. nu avea picioare, iar din ea curgeau tot felul de lichide. se zbătea în chinuri.
doi gardieni s-au repezit repede spre ea. două reptile imense au apucat-o de restul coloanei vertebrale ce se unduia aiurea în aer. au aruncat-o înapoi. a intrat în pământ, s-a dus la fund încet. apoi iar ţipetele ei înfundate.
simţeam că îmi explodează capul.
cancerul de stomac mi-a întins un joint. am tras. am tuşit imediat, era prea tare.
- e făcut din ierburi amestecate cu creier uscat, păuşă.
burtoşii au început să râdă din nou în hohote.
am zbierat atât de tare încât m-am trezit. era patru şi ceva dimineaţa. încă beznă.
eram transpirată toată. aşternuturile erau umede.
m-am ridicat. am aprins lumina. nici măcar nu era garsoniera mea.
pe holul mic de la intrare, pe două sârme agăţate acolo, stăteau atârnate tot felul de organe colorate.
am ieşit în scara blocului. am coborât în fugă toate cele 54 de etaje. eram într-un zgârienor părăsit. un proiect imobiliar ratat.
am ieşit în mijlocul parcului de la unirii. era linişte. nimeni nu era pe stradă. tot oraşul fusese părăsit. ştiam şi de ce, anunţaseră la radio, undeva pe la prânz. îmi aminteam agitaţia care fusese. traficul insuportabil, oamenii care se călcau în picioare, maşinile care nu mai ţineau cont de niciun semn de circulaţie, până şi câinii care urlau ca lupii.
singurul care nu crezuse că meteoritul va pica exact în bucureşti, fusese andrei gheoghe. îl auzisem la 13-14 , făcând mişto. dar nu mai are emisiunea asta demult…
gheorghe a apărut în parcul de la unirii. trăgea dintr-un joint. era singurul om în afară de mine din acel oraş. nu m-a băgat în seamă. a luat-o spre universitate.
rămăsesem singură. de sub pământ au început să iasă tot felul de animale. gheparzi, lei, broaşte ţestoase imense, arici zburători.. tot felul de ciudăţenii au început să se plimbe nestingherite prin centru. trotuarele aveau păr. erau transpirate. sub ele se puteau auzi mii de conducte pulsând haotic.
- soni!!! dana trăgea de mine de toate încheieturile.
afară era lumină. şi lumina mă irita îngrozitor.
- soni, ce dracului ai?! trezeşte-te!!
dana era speriată. în faţa canapelei extensibile în care dormisem de naiba ştie când, erau toate cutiile de medicamente pe care le consumasem. trei cutii goale de tusin, încă vreo trei de regenon, o scrumieră plină de resturi de jointuri şi peste zece sticle goale de vodcă.
camera a început să zvâcnească. pereţii se apropiau. varul se auzea crăându-se, la un nivel microscopic. auzeam atomii. percepţia mea era distorsionată. mi-am privit abdomenul. pielea se unduia ca şi cum ceva s-ar fi zbătut înăuntru. viermele grohăia.
dana părea că se agită. se mişca în reluare. mă împingea şi îmi dădea palme într-una.
imaginile reale pe care le vedeam începeau să se transforme în desene animate.
m-am trezit pe un culoar imens. mirosea a spital. picioarele şi mâinile îmi dispăruseră. nu mă vedeam deloc.
dana şi maică-mea stăteau rezemate de un perete. ba plângeau, ba se îmbrăţişau.
am încercat să le strig, să le întreb ce mama naibii aveau. nu mă auzea nimeni. nu puteam să mă mişc pentru că nu aveam corp. nu puteam decât să rotesc realitatea, puţin în stânga sau puţin în dreapta, în sus sau în jos. ca şi cum aş fi avut numai capul sau numai ochii. eram o cameră video digitală.
s-a deschis o uşă. a ieşit mai întâi o asistentă sexoasă. apoi doi tipi în halate verzi care împingeau o targă. un cadavru învelit într-un cearşaf de un alb perfect. aproape radia.
maică-mea i-a oprit şi a sărit efectiv pe targă, îmbrăţişând cadavrul. a tras într-o parte cearşaful, îndeajuns cât să-mi văd chipul. capul chel, ras perfect, care lucea, ochii închişi, încruntaţi, tenul foarte palid, buzele mult mai roz decât le aveam…
dana era paralizată. scotea nişte sunete pe care nu le puteam auzi. nu le putea auzi nimeni. erau zbieretele din creierul ei.
capul meu mort s-a desprins brusc de corp, în zgâlţâiala provocată de maică-mea. am văzut cum m-am rupt în zeci de bucăţi. mâinile-mi căzuseră într-o parte, picioarele la fel, sânii… căzusem lângă targă. maică-mea leşinase.
capul mi se rostogolea pe culoar. lovindu-se, crăându-se în toate părţile, până când a început să lase în urmă o dâră subţire de sânge. cei doi bărbaţi în halate verzi au luat-o la goană după el. era inutil, prinsese o viteză incredibilă. capul meu era o bilă de bowling, care se mişca cu viteza luminii. doctorii alunecau pe dâra de sânge. capul era o cometă.
holul nu se termina nicăieri. părea incredibil de mic, dar era cât tot universul.
am urmărit imaginea încontinuu, mai bine de o oră. maică-mea leşinată, dana paralizată, doctorii alergând după craniu, alunecând pe sânge şi pe bucăţi de creier.
mă blocasem în acel vis.
asistenta era plictisită. văzuse asta de o mie de ori. se gândea la copilaria ei şi la momentul când se hotărâse să devină doctoriţă. regreta totul. ar fi vrut să fie o curvă. o stewardeză, o contabilă proastă, o vânzătoare… orice altceva, doar să nu mai vadă holurile spitalelor.
a crezut că va ajuta omenirea. era ferm convinsă că acela trebuia să fie destinul ei, era chiar mândră de faptul că ştia tot, când alţii încă se întrebau la ce facultăţi să dea. avea să fie un om mare şi important, dar tot ce se întampla în viaţa ei erau aceste scene continue.
în fiecare zi anunţa un deces. chema doi băieţi să scoată cadavrul, asista la criza familiei şi urmărea plictisită ruperea în bucăţi a mortului. în fiecare zi un cap se rostogolea pe culoar.
nu ştia la 10-11 ani cu ce se mânca medicina. nu ştia de lichidele scârboase din corp, de intestine, de bube, de tumori… ar fi vrut să aibe un căcat de enciclopedie cu poze colorate, ca să se sperie la timpul potrivit. a nimerit însă într-o familie săracă. plus că ai ei n-au înţeles-o niciodată. doi ţărani. ştia că atunci când avea să ajungă în bucureşti toate acelea urmau să se schimbe. nu s-a schimbat însă nimic.
ar fi trebuit să rămână o fată de ţară, să se căsătorească la 15-16 ani cu primul prost care se nimerea s-o fută. ar fi rămas însărcinată şi gata.
singura ei consolare era seara, când ajungea acasă. îşi făcea un duş, după care se îmbrăca în uniforma curată de spital şi îl aştepta pe gagică-su. singura împlinire din viaţa ei era o fantezie de care se săturase, dar care îl bucura pe viorel. viorel era un dobitoc. avea însă o pulă mare.
îi auzeam toate gândurile, îi simţeam resemnarea, în timp ce capul meu continua să se rostogolească pe hol. nu murisem încă. ştiam că totul nu e decât un joc al creierului meu stricat, plin de anfetamină, alcool, iarbă, energizante, haş, coca şi o frică terifiantă de moarte.
m-am trezit într-o închisoare. una de femei.
eram în celulă cu încă două ţigănci. o curvă care-şi omorâse peştele pentru că nu împărţise banii corect. mai avea de stat încă şase ani. despre cealaltă nu ştiam decât că a fost găsită vinovată de furt. mai avea doar un an. eu fusesem condamnată pe viaţă şi urma să ies mai devreme decât ele.
ne învăţaserăm una cu cealaltă. ajunsesem chiar să ne dăm limbi şi să ne băgăm în vagine degetele. în găoaza larisei îmi încăea toată mâna.
zilele treceau lent. nu aveam dreptul la niciun vizitator. era o tipă, matilda, în altă celulă, care ne făcea rost uneori de câte-un telefon mobil. vorbeam atunci cu andrei şi îi mai spuneam ce se întâmplă, ca să ştie cum să termine romanul.
învăţasem multe. învăţasem să mă bat, învăţasem găştile, aveam tovarăşele mele, aveam iubite, aveam sclave, mă împrietenisem chiar şi c-un gardian simpatic, singurul care nu mă forţa să i-o sug. şi atunci când i-o sugeam, nu mi-o băga până în gât ca să se amuze apoi de felul în care mă înec.
mă mai trezeam din când în când în cimitirul morţilor de cancer. eram de-a casei deja. învăţasem cum e cu viermii, cum e cu gardienii şi cu zonele fiecăruia. ştiam toate regulile. era una singură de fapt: nu puteai schimba nimic.
îmi admiram de fiecare dată mormântul. m-au lăsat să mi-l aranjez. să-mi pun flori pe lateral, să-mi aleg lumânările, să-mi aleg o poză pentru cruce… lucram câte două ore pe zi la mormântul meu. gardienii treceau pe lângă mine, să verifice dacă nu cumva descoperisem vreo ieşire sau naiba ştie ce. se obişnuiseră cu faptul că îmi acceptasem sfârşitul. nici măcar nu mă mai mârâiau.
în fiecare zi întâlneam alte personaje. descărcau la intrare, dintr-un tir, cutii întregi cu oameni bolnavi. apoi îi îngropau şi îi lăsau să fie roşi pentru totdeauna.
gemetele deveneau muzică. mă obişnuisem cu mirosurile. doar viermii îmi păreau la fel de scârboşi. sugeau creierele şi se căcau un fel de bobiţe uscate. şefii le luau, le amestecau cu ierburi, le fumau… uneori îmi mai dădeau şi mie un joint.
de aici mă trezeam mereu în bucureştiul părăsit şi invadat de tot felul de animale sălbatice, care nu-mi făceau însă niciun rău. gheorghe dispăruse.
semăna cu poezia anei blandiana despre singurătate. de fapt cred că asta şi era, transpusă într-o ficţiune ieftină.
mă plimbam pe bulevarde şi intram în fiecare magazin. puteam proba orice haine, le puteam lua dacă îmi plăceau, dar nu avea cine să mă vadă îmbrăcată în ele. puteam face orice, puteam intra oriune. puteam lua o maşină, asta dacă găseam şi o cheie pentru ea. intram în buticuri sau în supermarketuri şi mâncam. imaginează-ţi un oraş plin de prostii, toate la dispoziţia ta.
- soni!!! trezeşte-te în puii mei!!!
am sărit speriată din pat.
- te rog, soni… nu mă mai pune să trec prin asta…
dana plângea. mi-era milă de ea. e greu e să-ţi vezi cel mai bun prieten aşteptând ca să mori.

[…]
-

[link]



o iubesc